Dati drumul la cer – Versuri
Autor: Adrian Păunescu
Dati drumul la cer, să vină mai jos,
Pe sub norii ce plâng din cetina lor,
Căci noi suntem oameni, cu picioare de lemn,
Și călcăm nepăsători peste grâne de dor.
O, dați drumul la cer, să fie mai blând,
Să-i simțim răcoarea, să ne mângâie mâna,
Suntem flori în deșert, ce cer apă și vânt,
Rătăcind printre stele, dar fără a ști calea.
Dati drumul la cer, să curgă spre noi,
Ca o cascadă de vise, în zori să apară,
Ne dorim să-l atingem, să fim iarăși eroi,
Cu aripi de lumină, în suflete să ceară.
Dati drumul la cer, să lase ușor,
Binecuvântări divine, pe pământ să coboare,
Noaptea ne întâlnește cu visul său pur,
În timp ce inima bate, la viață ne cheamă iară.
Analiza operei "Dati drumul la cer"
Adrian Păunescu, unul dintre cei mai remarcabili poeți și scriitori români, a capturat esența umană și dorințele sale profunde în poezia "Dati drumul la cer". Această operă lirică îmbină teme de dorință, spiritualitate și o căutare a transcendenței cu imagini poetice bogate și metafore captivante.
Poezia începe cu o chemare profundă de a aduce cerul mai aproape de pământ. Această imagine nu este doar literară, ci și simbolică, reprezentând dorința umană de a experimenta divinul și de a găsi un sens mai mare în existența cotidiană. Cerul este adesea perceput ca un simbol al divinității, al idealului și al transcendenței, iar apropierea sa sugerează o nevoie de comuniune cu o putere superioară.
Utilizarea metaforei "picioare de lemn" sugerează limitările și rigiditatea condiției umane. Deși suntem ancorați în realitatea fizică, sufletele noastre tânjesc după ceva mai profund și mai autentic. Această dualitate între trup și spirit este un motiv recurent în literatura universală, iar Păunescu o exploatează cu măiestrie pentru a accentua lupta interioară a fiecărui individ.
În a doua strofă, cerul este descris ca fiind "mai blând" și capabil de a "mângâia mâna". Această personificare a cerului creează o conexiune emoțională între cer și om, subliniind ideea că divinul nu este doar o forță distantă, ci una apropiată și accesibilă. Dorința de a fi "flori în deșert" ce cer apă și vânt reflectă nevoia de hrănire spirituală și emoțională, în contrast cu ariditatea unei vieți lipsite de scop și semnificație.
Metafora "cascadă de vise" în a treia strofă aduce o imagine dinamică și vibrantă a speranțelor și visurilor care curg spre noi dintr-un cer care s-a deschis. Această viziune poetică sugerează că visele și aspirațiile sunt energie vitală, ce alimentează dorința de a ne ridica deasupra circumstanțelor obișnuite și de a atinge un nivel mai înalt al existenței.
În ultima strofă, binecuvântările divine devin un canal pentru reconcilierea cu sinele și cu lumea înconjurătoare. Noaptea, simbol al necunoscutului și al misterului, devine un moment în care putem să ne întâlnim cu visul său pur, iar inima, ca simbol al vieții și al emoției, continuă să ne cheme spre o reînnoire constantă.
Poezia "Dati drumul la cer" este un exemplu remarcabil de artă lirică care rezonează cu cititorii prin explorarea profunzimilor emoționale și spirituale ale ființei umane. Prin intermediul metaforelor sale bogate și a imaginilor poetice, Adrian Păunescu reușește să creeze o operă ce transcende timpul și spațiul, invitându-ne să ne conectăm cu sinele nostru autentic și cu forțele spirituale care ne înconjoară.
