Iar îți bat la ușă, Doamne – Versuri de Costache Ioanid
Această poezie de Costache Ioanid este o rugăciune emoționantă care reflectă dorința de comuniune și apropiere de divinitate. Versurile sunt un dialog sincer cu Dumnezeu, plin de umilință și speranță. Urmează prezentarea versurilor originale, împărțite în strofe, pentru a evidenția ritmul și emoția transmise de autor.
Versurile poeziei “Iar îți bat la ușă, Doamne”
Strofa 1
Iar îți bat la ușă, Doamne, iar îți cer îndurare,
Inima-mi se zbate-n mine, strigă și nu are răbdare.
Îți cer iarăși mângâierea, în durerea mea cea mare,
Și credința să-mi întărești, când în fața Ta mă plec iară.
Strofa 2
Te rog, Doamne, să mă asculți, în clipa de încercare,
Când inima-mi plină de dor, spre ceruri se înalță-n zare.
Îmi dau seama cât de mic sunt, și cât de mult am nevoie,
De ajutorul Tău divin, în viața-mi, să mă însoțească mereu.
Strofa 3
Am greșit, o știu prea bine, sufletu-mi plânge și se căiește,
Dar speranța nu mi-o pierd, căci iubirea Ta mă încălzește.
Chiar dacă pașii-mi sunt grei și drumul e greu și întortocheat,
Cred și sper că Tu mă vei purta, până la al meu capăt.
Strofa 4
Cu iubire și răbdare, Doamne, să mă iei de mână,
În singurătatea mea cea grea, doar Tu mă poți alina.
Încrederea mea în Tine, mereu va rămâne neclintită,
Căci Tu ești Stânca vieții, și a mea credință-n Tine-i infinită.
Analiza și semnificația operei
Poezia “Iar îți bat la ușă, Doamne” de Costache Ioanid este o profundă expresie a căutării divine, a dorinței omului de a se apropia de Creatorul său în momente de încercare și suferință. Versurile sunt puternice și evocatoare, explorând teme universale precum căința, speranța și credința neclintită.
În prima strofă, autorul își exprimă dorința arzătoare de a fi auzit de Dumnezeu. Este o imagine a unei inimi agitate, care își caută liniștea și răspunsurile în divin. Prin cererea de mângâiere și întărire a credinței, Ioanid subliniază nevoia umană de sprijin spiritual în fața incertitudinilor vieții.
A doua strofă continuă cu aceeași intensitate emoțională, punând accent pe nevoia de ascultare și ajutor divin. Autorul se poziționează ca un umil suplicant, conștient de micimea sa în fața grandorii divine, dar plin de speranță că rugăciunile sale vor fi auzite. Acest sentiment de smerenie și dependență de divin este central în întreaga poezie.
Strofa a treia aduce o notă de căință, recunoașterea greșelilor și a slăbiciunilor umane. Este un moment de introspecție și autoevaluare, în care autorul își deschide inima și își exprimă dorința de iertare și îndrumare. În ciuda greutății drumului, există o credință constantă în iubirea și îndrumarea divină, ceea ce sugerează un optimism și o reziliență profundă.
Ultima strofă este un apel la iubirea și răbdarea divine, o cerere de a fi călăuzit și susținut pe parcursul vieții. Încrederea neclintită în Dumnezeu este tema centrală, subliniind ideea că divinul este stânca pe care se poate baza orice credincios în vremuri de încercare.
Poezia lui Costache Ioanid rezonează cu orice cititor care se confruntă cu dificultăți și caută sprijinul divin. Este un testament al puterii rugăciunii și al credinței, un îndemn de a menține speranța și încrederea în momentele cele mai grele. Stilul său liric și profund emoțional face ca această poezie să fie o adevărată comoară literară, oferind confort și inspirație celor care o citesc.
