În imaginarul românesc, sărbătoarea tainică a vrăjitoarelor nu este doar un capriciu al nopții, ci o încrucișare de drumuri între lumină și umbră, între ritual și joc, între frică și curiozitate. Textul de mai jos reconstituie această zi aparte într-o formă lirică narativă, chemând la suprafață plantele, cântările, jurămintele și semnele de pe cer care au aprins de secole povestirile din jurul vetrelor. Este o creație originală ce îmbină ritmul de incantație cu povestea în capitole de atmosferă, pentru a reda vibrația unei comunități care, măcar o dată pe an, își privește cu sinceritate propriile dorințe ascunse.
Înainte de a păși în această țesătură de stihuri, e bine să ne amintim că ziua vrăjitoarelor – oricare ar fi numele ei prin sate sau prin sufletul orașelor – nu promite răspunsuri calculate, ci o negociere a echilibrului. În miezul zilei, atunci când soarele pare să fie stăpân, se aud ciocniri discrete de clopoței, foșnet de ierburi și un clocot de ghicit în care oamenii își recunosc timid dorința de miracol. Poemul curge în strofe, ca să lase loc respirației și pașilor, iar la final găsiți o sinteză amplă care pune în ordine semnele și lumile atinse pe parcurs.
Versuri Ziua Vrăjitoarelor – de un autor contemporan (text original)
Prolog
În satul cu praf de sare pe tâmple, se face ziuă.
Clopotul mic de la fântână bate fără pricină văzută.
Pe prispe, oalele foșnesc ca paginile unei cărți de ierburi.
Se ridică din țeastă un vânt subțire, înțelept, neliniștit.
Femeile leagă panglici de sfoară, bărbații măsoară tăcerea.
Azi e ziua vrăjitoarelor, și nimeni nu minte lumina.
Strofa I
Soarele cade rotund pe uluci, ca un ban promițător.
În piețe, se vând frunze cu nume pe care nu le știi.
O bătrână atinge cu degete de fum busuiocul proaspăt.
Spune: să-ți ții inima aproape, că i se poate face dor.
Un copil răstoarnă semințe și râde ca un clopot curat.
Un cocoș măsoară trotuarul cu pasul lui viu, nepocăit.
Toată suflarea așteaptă semnul din carnea amiezii.
Pe cer, rândunelele nu se mai grăbesc nicăieri.
Strofa II
O femeie cu ochi de nămol cald întinde o pânză.
Pe ea scrie numele lucrurilor care încă nu s-au născut.
Le suflă cu miros de mentă, le stropește cu apă de fântână.
Le aprinde un fir de timp, să nu se piardă în drum.
Un bărbat tânăr își scoate inelul și-l pune în buzunar.
Vrea să vadă dacă dorul poate merge fără cârje.
Un bătrân legat de amintiri zâmbește: toate se întorc.
Azi, chiar și greșelile sunt chemate la masa luminii.
Strofa III
Se scutură din ulcele un praf de lună ascuns în lapte.
O mâță neagră toarce ca un ceas vechi, cu răbdare.
Cărările din palmă se reașază, ca potecile după ploaie.
Pe umerii pieței, cloșca zilei și-a strâns puii de oră.
Vânzătoarele șoptesc prețuri care nu se aud, se ghicesc.
Un pas peste cumpănă, alt pas, liniște, foșnet, chemare.
De sub masă, o umbră își leagă șireturile și rămâne.
Cineva râde: e semn bun când râde umbra la amiază.
Strofa IV
Pe cămașa de in a fetei, ace de chihlimbar scânteie.
Își ține brațele ca pe două trestii spre soare.
Învățată de bunică, rotește o sfoară cu trei noduri.
Nod pentru iubire, nod pentru drum, nod pentru întoarcere.
Se face un cerc de oameni, nici strâns, nici risipit.
Înăuntru, tăcerea are corp, miros, mers, respirație.
Intră întâi zâmbetul, apoi un cântec fără cuvinte.
Ultimul vine curajul, cu tâmpla lipită de inimă.
Strofa V
Dinspre câmp, se adună cai înzăpeziți de praf galben.
Își lovesc potcoavele de pietre ca pe niște clopote.
Un flăcău scapă din mână o amuletă verde, o ridică.
Spune: astăzi nu se pierde nimic, totul se rânduiește.
O femeie trece cu o sită în care cerne aerul.
Caută boabele de liniște pentru cina de seară.
Se spune că azi poți prinde în sită un vis viu.
Dacă îl fierbi cu leuștean, iese adevăr pe masă.
Strofa VI
Dinspre râul mic, vin două surori, încălțate cu iarbă.
Poartă la glezne clopoței care nu se aud, se simt.
Una poartă o traistă cu sare, cealaltă cu mătrăgună.
Le amestecă pe rând, nu pentru rău, pentru măsură.
Se spune că sarea e soare în bob mic, staționar.
Mătrăguna e umbră cu miros de cimitir de vise.
Împreună, țin cumpăna zilei, să nu cadă în gol.
Împreună, dau nume nou lucrurilor care încearcă.
Strofa VII
Un copil întreabă dacă vrăjile dor sau vindecă.
O bătrână îi pune pe frunte o frunză de nuc.
Spune: vrăjile sunt cuvinte care știu să stea.
Uneori stau în tine și te încălzesc încet.
Alteori stau în afară, ca un gard bun de zăpezi.
Dacă te doare, înseamnă că ai crescut înăuntru.
Dacă te vindecă, înseamnă că ai venit acasă.
Azi, casa oricui are ferestre spre toate drumurile.
Strofa VIII
Cineva aduce o oglindă mare, sprijinită de un butuc.
În ea, soarele clipește ca un pește în sfoară.
Fetele trec una câte una, își prind privirea de colțuri.
Își pun în păr ace de lumină, jăratic domol.
Flăcăii învață să tacă fără să fie reci.
În oglindă se văd în sfârșit așa cum merg.
Pe coate, timpul face un rid, semn că e atent.
Pe glezne, praful scrie numele câtorva alegeri.
Strofa IX
Pe la amiază fix, un stol de ciori face ordine pe cer.
Trasează hotarul dintre spune și nespune, dintre încă și gata.
Se aud, dinspre marginea drumului, niște strigăte moi.
Nu-s de frică; sunt de ușurare, ca după o dezlegare.
Cei care au greșit se iartă pe nume mic.
Cei care au tăcut își trec gândul prin apă.
Cei care au judecat desfac nodul de la vorbă.
Se pune pe masă un blid de lumină împărțit la toți.
Strofa X
În pridvor, o fată aprinde un firicel de tămâie.
Fumul scrie încet o propoziție despre răbdare.
Un băiat învață să-și descalțe inima când intră.
Pe masă, o carte fără litere ține loc de oglindă.
Fiecare își pune degetul pe pagina albă, ascultă.
Din străfund, se aude un măr bătând ca un ceas.
Nimeni nu se miră; azi totul are un puls clar.
Se bea apă din ulcior, se numără pasul următor.
Epilog
Spre seară, piețele se strâng ca o batistă curată.
Mâța neagră își ia somnul și-l duce după sobă.
Clopotul de la fântână tace, dar nu e gol.
În lutul străzii, rămân pașii ca niște semințe.
Din ferestre, se leagănă lumini, nici albe, nici roșii.
Azi a fost ziua vrăjitoarelor, și nimeni n-a mințit.
Mâine, lucrurile vor crește pe numele lor adevărat.
Comentariu și interpretare
Textul “Ziua Vrăjitoarelor” articulează o mitologie diurnă, răsturnând așteptarea obișnuită că magia aparține exclusiv nopții. Mutarea ritualului în plin soare accentuează ideea că miracolul nu este clandestin, ci o posibilă etică a clarității. Poemul valorifică motive recognoscibile din tradiția românească – plantele cu virtuți (busuioc, mătrăgună, leuștean), apa de fântână, sarea, oglinda rituală –, însă le reasamblează într-o dramaturgie comunitară, în care fiecare participant are o funcție simbolică. Bătrâna, copilul, fata cu sfoara, surorile cu clopoței, flăcăul cu amuleta: toți devin actanți ai unui teatru al echilibrului, subliniind că vrăjile nu sunt acte de dominație, ci practici de măsură.
Structura pe “Strofe” și “Prolog/Epilog” construiește o arcă narativă: intrarea graduală în cercul tăcerii (Strofa IV) pregătește apogeul de la amiază (Strofa IX), unde corbul – pasăre psihopomp în imaginarul european – trasează frontieră între “spune” și “nespune”. În loc să ofere spectaculosul întunecat al superstițiilor, poemul insistă pe lucruri mici, tactile: sforile cu noduri, sita de aer, o carte fără litere, o frunză de nuc pe frunte. În această estetică a obiectelor, sacrul se topește în domestic, iar etica zilei devine posibilă: să nu minți lumina, să-ți pui inima în mers, să lași greșeala la masă alături de ceilalți. Inclusiv episoadele de aparent “umor blând” (umbra care-și leagă șireturile) humanizează magia și o extrag din solemnitatea grea.
Din perspectivă tematică, textul argumentează trei axe: identitatea, comunitatea, măsura. Identitatea e sugerată prin oglindă și cartea albă – instrumente care nu dau “răspunsuri”, ci condiții de ascultare. Comunitatea se manifestă în rituri împărțite: blidul de lumină, numirea pe nume mic, liniștea făcută împreună. Măsura, în schimb, e obsesivă: sarea vs. mătrăguna, soarele vs. umbra, vorba vs. tăcerea, iertarea vs. judecata. Toate sunt perechi care nu se anulează, ci își negociază locul. De aceea, “ziua vrăjitoarelor” nu e o excepție a timpului, ci un dispozitiv de reglaj moral și afectiv pentru zilele obișnuite ce urmează.
Lexicul poemului cultivă concretețea senzorială (miros de mentă, praf galben, jăratic domol) pentru a evita metafora grandilocventă. Ritmul scurt al versurilor, cu imagini la vedere, mimează o defilare de cadre cinematografice: fiecare linie fixează un gest, un obiect, o vibrație. Așezarea actului magic “la vedere” pregătește și una dintre ideile etice centrale: adevărata putere nu se ascunde, ci se responsabilizează. Când bătrâna spune “vrăjile sunt cuvinte care știu să stea”, textul comprimă o teorie a limbajului: rostirea care vindecă este rostire cu reazem, care stă în timp, în trup și în comunitate. În final, epilogul nu închide, ci plantează – pașii ca semințe –, promițând că a doua zi lucrurile vor crește “pe numele lor adevărat”. Astfel, poemul propune o poetică a reîntemeierii cotidiene, unde miraculosul se traduce în practici ale grijii, ale iertării și ale recunoașterii reciproce, sub o lumină care nu mai poate fi mințită.
